Azi-noapte am visat situația actuală a antreprenoriatului din România. Știu, sună foarte pretențios, dar vă mărturisesc că până și pe mine m-a luat prin suprindere! Ba chiar mi-a trebuit o zi de „mestecat” la înțelesul visului până să văd similitudinea evidentă dintre mesajul visului și ce se întâmplă în domeniul antreprenorial din țara noastră.
Lăsând deoparte orice preliminarii, iată-l, însoțit de o decriptare personală:
Se făcea ca „filmam” o casă la țară. Cu alte cuvinte, poziția mea era cea a camerei de filmat, care înregistrează și nu este parte integrată din scenariu (detaliu semnificativ, nu-l pomenesc degeaba!). Casa avea 2 nivele și părea dichisită, din exterior.
Subsolul era întunecos și plin de un lichid unsuros, asemănător petrolului. În acest mediu foșgăiau tot felul de creaturi aproape umane, ca-n filmele thriller SF. Se intersectau, formau entități mai mari, tentaculele atingeau colți, colții devorau umbrele proprii… Mișcare continuă și nestăvilită, nediferențiată de vreo lumină purificatoare.
[Acesta ar putea fi stratul de bază al antreprenoriatului local: interlopii, mafioții, traficanții de bunuri fără nici un adaos dar cu prețuri ridicate la infinit, șpăgarii, etc. Cei care stau acolo de 20 de ani și nimeni și nimic nu-i va convinge să părăsească acest nivel. Sponsori de petreceri deșănțate și campanii aberante, în bună înțelegere cu “factorii de decizie” din mai multe industrii, avizi după bani și influență. Mâncătorii de icre de Manciuria cu vârful cuțitului care trimitea la moarte pe oricine încerca să le limpezească mediul.]
Parterul era sărăcăcios, populat de oameni obosiți și oarecum resemnați. Slabi, indeciși în a rămâne sau a ieși afară. Femeile făceau mâncare în 2 oale mari, de pământ. Bărbații fumau și schimbau priviri care acum îmi aduc aminte de privirile fugarilor din Cuba, prinși de paza de coastă americană. Unul dintre ei vorbea tare, pe un ton superior și foarte ironic. Aproape nemișcați, păreau că-și așteaptă sfârșitul.
[Marea masă a „patronilor de firme mici și mijlocii”, în prezent. Oarecum resemnați de criză și de consecințele ei nefaste, stau în colțul lor și nu se mai simt atrași de interacțiune. Sunt reduși la tăcere și se reduc la împlinirea nevoilor de bază. Ascultă doar pe cei care știu să înjure mai puternic decât propria voce și așteaptă …ce? Ce iese din cele 2 oale: banii de la FMI sau Banca Mondială.]
La etaj, luxul era cuvântul de ordine. Un lux strălucitor, plin de voie-bună, atât pe pereți, cât și în atitudinea locatarilor. Un fel de petrecere continuă, fin decadentă, în care se spărgeau paharele de șampanie după fiecare toast. Ca-n filmele hollywood-iene, flash-uri continue, blănuri, butoni cu diamante și perle pe umeri subțiri.
[Les nouveaux riches. Stima de sine ridicată la cote maxime (era să scriu „îngrijorătoare”, m-am abținut la timp!), zâmbete ucigător-seducătoare, bani aruncați pe te-miri-ce. Geniali, perfect conștienți de valoarea lor în piață, totul devenise floare la ureche, viața e un dans al cărui mișcări numai ei le știu. Profund dezinteresați față de comunitate, căutând aprobarea celorlalți, fie și numai pentru a decide dacă merg în continuare în direcția maximizării profitului.]
Ceea ce m-a frapat în vis e că în casă nu exista nici o scară. Etajele erau separate complet unul de celălalt, fără vreo posibilitate de a-i lăsa pe locuitori să interacționeze. Doar din când în când mai cădea câte un petrecăreț de la etaj, se scutura de praful de la parter și încerca să sară (!?) înapoi. Nu reușea, zâmbetul i se transforma în rânjet și își găsea un colț în care să-și plângă amarul de pasager al unui Titanic devenit brusc inaccesibil prin forțe proprii.
[Programele naționale care vizează dezvoltarea sectorului antreprenorial din România sunt, practic, inexistente. La fel de nefolositoare ca și Camerele de Comerț locale, își pierd zi de zi câte puțin din imensul potențial pe care îl au realmente, acela de-a lega „etajele” antreprenoriale și Statul într-o congruență a câștigului pentru toți. Aproape incredibil, oamenii din România se bucură încă de falimentul unora, în timp ce numărul afacerilor din aceeași Românie preocupată de o viață politică frământată de lipsa de modele morale autentice.]
Sfârșitul visului. Revenind în realitate, (vox)public la rubrica “Anunțuri” următoarele:
“Țară de-nivelată, caut specialist în construcția de căi de acces. Ofer plată în natură, cultură și șanse reale de promovare și recunoaștere, la terminarea cu succes a minim unei scărițe care să reziste măcar 5 ani. (Notă: posed materie primă!)”
(articol publicat pe VoxPublica)
