Etichetă: non-verbal

Urechea este mai importanta decat toate celelalte organe luate in comun. Exceptie facand ochii, poate, vizualul a cucerit o lume intreaga (si nu vad cum ar putea auditivul sa recupereze). Si totusi, urechea este cel mai important organ al corpului uman.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=W7tM4-r7hHI]

Cred ca stiti cu totii regula comunicarii directe: 80% limbaj non-verbal, 20% limbaj verbal. La prima vedere, limbajul non-verbal ar cadea in proprietatea vizualului (uite-l cum se misca!), insa nu este chiar asa. Tonul vocii, cadenta cuvintelor si respiratiei, pauzele dintre cuvinte si modul in care se leaga ele unele de altele, totul este o marturie atat a momentului pe care il impartasim cu partenerul sau partenerii de conversatie, cat si a stadiului de dezvoltare interioara (sau personala) a participantului la o discutie.

Mai mult decat atat, urechea este un organ care acopera 360 de grade. Pur si simplu nu poti sa iti concentrezi auzul intr-o directie, vei auzi tot ce e imprejurul tau si vei alege sa te apropii si sa te departezi de sursele de sunet. Si din 360 de grade putem percepe infinitv mai multe lucruri importante pentru noi decat din bietele 120 de grade (more or less) ale campului vizual. De fapt, sunt 360 +… pentru ca – cel putin unii dintre noi – ne ascultam pe noi insine. Vocile noastre interioare, care ne ghideaza, ne interzic, ne indeamna si ne ofera un echilibru fata de vocile exterioare noua.

In acest context, tacerea devine un fenomen ultra-semnificativ. Mi s-a intamplat de mii de ori sa inteleg din tacerea unui om fraze intregi, in mai putin timp decat ar fi nevoie pentru a le rosti. Din tacere se nasc ideile profund originale, sigur ati remarcat asta. Exista dialog, implicare, informatii dar…. deodata se lasa tacerea si tot ce-am gandit pana atunci se schimba drastic. Dupa cateva momente, tacerea este „rupta” de cateva cuvinte, care de obicei incep cu „aha….!!!”.

Exista multe taceri: simpe, jenate, cu sens, prostesti, finale, conclusive, incapatanate, active, orgolioase, zambitoare, pline de talc, etc etc. De fiecare data, gasesc ca o tacere primita de la celalalt corespunde unei voci interioare pe care o ascult destul de rar. Adica tacerea e un fel de imbogatire, pentru mine. Si cand tacerea se transforma in liniste, parca se deschide campul acela de maci al lui Van Gogh: ne transpunem intr-un peisaj trans-figurat al propriei persoane, in care are suficient loc si celalalt, oricare ar fi el.

Cu oamenii cu care lucrez e simplu: se asteapta sa fiu tacut mai degraba decat vorbaret. Adica urechile lor isi asculta gura, mai degraba decat pe-a mea. Incercati sa creati SPATIU pentru o conversatie buna, nefacand nimic altceva decat sa mentineti linistea – a voastra si a celuilalt – atat cat exista. Imaginati-va o camera a tacerii, in care se elaboreaza planurile unui viitor incredibil de frumos. Si invitati-l pe celalalt (partener de discutie, de viata, de coada la supermarket, de afaceri, de drum, etc) sa intre in acest spatiu. Rezultatul: cel putin un zambet, cel mult o energie uriasa care apare si se manifesta creand lucruri de care va era dor.

Va lansez cateva intrebari. Repetati-le cu voce tare (chiar daca inauntru, nu in afara) si incercati sa va dati un raspuns:

– De cate ori pe zi imi vine sa creez/pastrez linistea?

– Cand sunt in linistea mea, ce ma perturba cel mai adesea? Un gand, o amintire, imaginatia?

– De fapt, ce incerc sa spun cand tac?

– Ce aud si inca nu vad la celalalt?

– Cine/ce imi tot distruge linistea? Cu ce scop? De ce are nevoie?

– Cum pot sa meditez in tacere macar 10 minute pe zi? Ce limite e nevoie sa trasez?

The human being is a self-actualizing and self-realizing being. Adica nu e nevoie sa facem ceva iesit din comun, ca sa evoluam (mental, emotional, spiritual). Doar sa ne oferim o super-tacere, plina de energie si de zambet.

Enjoy…the silence!