Categorie: coaching & dezvoltare

După 20 de ani, cârmaciul ești tot TU!

Mihai Stănescu Lasă un comentariu

În ultimele 2-3 săptămâni am primit un număr semnificativ de telefoane și E-mail-uri având cam același subiect: „vreau să îmi găsesc un (nou) loc de muncă. De la început vreau să vă spun că nu ofer servicii de selecție, recrutare, „head-hunting” sau „job-matching”. Iar recomandările pe care le fac unor posibili angajatori sunt bazate numai și numai pe cunoaștere și interacțiune îndelungată cu scolicitantul, exclusiv în mediul profesional. Așadar, motivul nu poate fi unul gen „ai un job și pentru mine?”. Și pentru a spori neclaritatea, datele sociologice ale celor care mă contactează pe acest subiect sunt complet și egal distribuite pe vârstă, nivel salarial, expunere socială, abilități profesionale și realizări în carieră.

Pentru claritate, vă dau două exemple: Sorin P. și Daniela R.

Sorin P. are aproape 50 de ani, este Vice-Președinte (VP) într-o multinațională respectabilă, are 2 copii adolescenți și o îndelungată istorie profesională în funcții de conducere (10 ani). A schimbat mai multe locuri de muncă, chiar și domenii, de câteva ori. Sorin mă invită la o cafea că să (citez)”discutăm pe marginea unui subiect care devine din ce în ce mai important pentru mine: vreau să-mi redefinesc complet cadrul profesional, atât ca job de zi cu zi, cât și ca impact asupra comunității.„

Daniela R. este abia trecută de 20 de ani, absolventă de științe politice, voluntară în mai multe proiecte sociale [Intermezzo: ați remarcat și voi câte proiecte sociale au apărut în România ultimilor ani? Din punctul meu de vedere, este un semn bun, de sănătate nou-descoperită a românilor.], cu practică făcută la o publicație centrală și cu o energie debordantă. Ea mă invită să (citez)”mă ajutați să explorăm împreună ce posibilități aș avea eu să-mi găsesc rapid un loc de muncă stabil, care să-mi permită să mă întrețin și să-mi placă atât de mult încât să mă implic total!„.

M-am întâlnit cu amândoi în aceeași seară de luni, 14 decembrie 2009 A.D. După câteva ore bune de discuții, am observat că cei doi aveau mai multe în comun, în afara unui mesaj către mine și a unei aparente probleme de ordin profesional (sau vocațional). Ambii vizitaseră multe site-uri cu teme de dezvoltare personală și profesională, ambii ceruseră sfaturi de la rude și prieteni apropiați, ambii primiseră mai multe sfaturi decât pot duce și, în final, ambii voiau de fapt un singur lucru: să își găsească SINGURI soluția, cea mai bună dintre toate cele sugerate de ceilalți. SOLUȚIA PROPRIE. Rapid, dacă se poate.

Eu unul nu am sfaturi de dat. Fără nici o falsă modestie, nu mă pot compara nici cu experiența solidă a lui Sorin, nici cu energia debordantă a Danielei. Însă le-am pus câteva întrebări și am aflat de la ei – ca și de la alții, în alte situații – că i-au ajutat să își formuleze soluția proprie aproape imediat. Soluția practică și pragmatică, nu jumătăți de măsură exprimabile în diatribe intelectualiste cu iz de misionarism.

O singură întrebare am repetat-o în seara de luni. V-o împărtășesc și vouă, invitându-vă să vă dați un răspuns:

„Dacă am presupune că sărim în viitor, care ar fi situația profesională aleasă de tine pentru care te-ai felicita și acum, după 20 de ani?”

(articol publicat si pe VoxPublica)

coaching la pliculet (5)

Mihai Stănescu 4 Comentarii

De cele mai multe ori luam decizii pe baza relatiei directe cu persoana, lucrul sau situatia cu care ne confruntam. Urmatoarea intrebare puternica vine sa zguduie aceasta relatie directa si sa va orienteze catre context, catre a privi lucrurile in deplinatatea lor:

Daca tocmai ai acceptat un lucru printr-un „DA” sincer si venit din inima,

ce altceva ai respins in acelasi moment, cu acelasi „DA”?

[Later edit] Din raspunsurile pe care le-am primit de-a lungul vremii:

  • Am spus „Da” unei afaceri, am pierdut pe cel mai bun prieten;
  • Am respins cu afirmatia asta cateva ocazii de a calatori in strainatate;
  • Spunand „Da” serviciului, am neglijat cativa ani viata de familie;
  • Am spus „Da”, apoi am mai spus inca un „Da” si lucrurile s-au echilibrat.

Ce se intampla daca nu se-ntampla?

Mihai Stănescu 2 Comentarii

Am intalnit o multime de antreprenori care sunt de-a dreptul incurcati cand le pun urmatoarea intrebare: Ce se intampla daca nu se intampla? (Traducere: ce se intampla daca delegati un „task” si el nu e asumat de omul care l-a preluat? Sau daca va propuneti sa faceti ceva si nu ajungeti sa il faceti?)

Astazi am intalnit unul dintre acesti oameni. Practic, tine in brate toata compania, desi e a lui. E primul care ajunge la birou si ultimul care pleaca. De altfel, asta este exact motivul care l-a adus la coaching: s-a saturat! Vrea sa imparta responsabilitati si sa stea la el in birou, fara sa fie deranjat la fiecare 5 minute de colegii/angajatii proprii. I-am pus „intrebarea magica” si a ridicat din umeri: „Pai..nimic! Stiu ca trebuie sa fac ceva in aceasta privinta, insa mi-e teama ca imi vor pleca oamenii…„

De cele mai multe ori in aceste cazuri, frica si imaginatia sunt intr-un dans al competarii reciproce: antreprenorului ii este teama ca ii vor pleca colaboratorii si isi imagineaza ca deleaga, fara sa existe de fapt nimeni responsabil intr-adevar de indeplinirea sarcinilor delegate. Ce rezulta este un fel de teatru absurd, cu explozii emotionale si relaxari post-factum de lunga durata.

La tine in afacere cine isi asuma responsabilitatea? Pe cati ai invata deja asumarea asta?

5 diferente: coach vs. consultant

Mihai Stănescu 9 Comentarii

Scriu acest post pentru a clarfica – odata pentru totdeauna, sper! – diferentele majore care exista intre coaching si consultanta pe HR sau pe management in general. De ce? Pentru ca observ din ce in ce mai multi ne-profesionisti ai coaching-ului (citeste „consultanti fara proceduri & procese de consultanta„) din Romania care incearca sa vanda coaching, mai ales in contracte cu antreprenori …mari, mijlocii, mici si foarte mici. Lipsa de cultura profesionala si sindromul datului cu parerea afecteaza grav procesele de dezvoltare si implicit rezultatele asteptate de la un asemenea contract.

Ieri dupa amiaza m-am intalnit cu un manager multinational, ca sa vedem daca & cum ne potrivim pentru a incepe o relatie de coaching. Prima lui intrebare a fost: „Pe ce sunteti specializat, ca si consultant?„. A doua, inaine sa apuc sa ii raspund: „Si de ce credeti ca as avea eu nevoie de …ce faceti Dvs.?„. Va marturisesc ca daca eram in primii ani de coaching, ma enervam si incepeam sa-l dadacesc pe omul respectiv, cu atitudinea de „evanghelist al coaching-ului” scoasa foarte la vedere. Noroc cu anii petrecuti in sedinte, noroc cu clientii extraordinari pe care i-am avut si care au atins obiective aproape ridicol de inalte!

In loc sa incerc a-mi recupera recunoasterea profesionala pierduta din start, l-am intrebat pe managerul respectiv daca a facut sport de performanta. Auzind ca da, am riscat inca o intrebare: „Care credeti ca e nevoia care leaga inca un campion cu multe win-uri si medalii de aur, de antrenorul sau?„. Dupa 2-3 secunde, mi-a raspuns, admirabil de sincer: „Doua lucruri: medaliile viitoare si trecerea peste propriile limite, care oricum sunt peste ale celorlalte! Ma gandesc la Serghei Bubka…„.

De aici, a fost usor sa inteleaga de ce nu sunt consultant, cu atat mai putin expert in altceva decat in coaching. Generalizand, as puncta 5 mari diferente, usor de cuantificat, dintre consultanta si coaching:

  1. Consultanta are ca obiect de lucru produsele, procesele si procedurile care guverneaza interactiunile companiei sau clientului, interne sau externe. Coaching-ul are ca obiect de lucru omul sau grupurile de oameni implicate in aceste interactiuni. De ex., nu poti face coaching pe un produs. Poti face coaching pe dezvoltarea produsului respectiv, in momentul in care exista unul sau mai multi responsabili de aceasta. Coaching-ul este pentru si despre oameni.
  2. Consultanta ofera solutii prin expertiza unuia sau a mai multor sisteme, pentru a rezolva dificultatile companiei-client sau a clientului. Coaching-ul ofera invatarea prin experienta, ghidata de obiectivele propuse de companie si/sau client. Coaching-ul NU rezolva probleme, ci ofera sprijin, ghidaj si flexibilitate sporita in trecerea la nivelul urmator.
  3. Consultanta exista prin evaluari, strategii, pasi, planuri de actiune si obiective deja existente, care se aplica la client. De cele mai multe ori, adaptarile sunt minimale. Coaching-ul, in schimb, incurajeaza clientul sa isi formuleze practic toate instrumentele de care are nevoie, ca sa intervina imediat, creativ si liber.
  4. Consultanta poate sa isi asume parti din contractul cu clientul, pe care sa le faca in locul acestuia. Coaching-ul nu face niciodata asta, ci permite clientului sa se concentreze pe ceea ce e relevant acum si sa actioneze ca atare. Antrenorul nu alearga niciodata in locul sportivilor.
  5. Produsul consultantei este un set de recomandari si un plan de actiune, care trebuie agreat cu clientul sau compania acestuia. Produsul coaching-ului este autonomia clientului si dezvoltarea sistemelor din compania acestuia, care se manifesta prin strategii si planuri de actiune stabilite exclusiv de client/companie.

Mai sunt si alte diferente, insa cred ca acestea mi le pot asuma in fiecare zi, cu fiecare intalnire individuala sau cu o echipa. Voi ce parere aveti?

Confruntarea cuvintelor

Mihai Stănescu Lasă un comentariu

De ceva vreme, sunt în război cu un cuvânt din limba română. Cuvânt care apare din ce în ce mai des pe buzele oamenilor de afaceri și mai ales ale comentatorilor lor. Parcă-mi face în ciudă, știind cât de mult l-am îndrăgit (în pofida tuturor celorlalte cuvinte cu aproximativ același înțeles) și, implicit, folosit în anii anteriori. Un cuvânt care a ajuns să fie folosit în cele mai suprinzătoare momente, încercând de fiecare dată să ofere garanții valide. Cuvântul este: profesionist.

Ultima dată mi-a apărut în urechi astăzi, în timpul unei discuții cu câțiva manageri. Prima dată nu i-am dat prea multă atenție, a doua oară m-a făcut să-mi ciulesc atent urechea iar la a treia pomenire (citez: „fooarte profi, tipii ăia!”) am oprit cam abrupt discuția și am întrebat cu voce tare: „Ce înseamnă pentru voi să fii profesionist?”. Primind câteva răspunsuri destul de vagi de la convivii mei multinaționali, am început contra-atac în micul meu război: am căutat pe internet înțelesuri mai practice (în română, ingliș, franse und doitci), am cerut explicații și definiții operaționale la „case mai mari”, mi-am întrebat prietenii și asociații și-am stat să reflectez la cum să mă re-împrietenesc cu acest cuvânt.

Așa am reușit să deslușesc că de fapt atacam 3 fronturi deodată. Adică în linii mari, calitatea  de a fi profesionist posedă o triadă de înțelesuri pragmatice, acroșabile mai mult sau mai puțin ușor de către cei care se declară posesori și/sau utilizatori ai termenului pus în discuție:

  1. Standardele formale: să faci studii de specialitate în domeniul în care funcționezi, să publici articole și/sau volume, să participi la programe de formare profesională continuă, să ai o etică declarată și de la care nu te abați orice-ar fi, să ai recunoașteri palpabile (premii, distincții profesionale) etc.
  2. Standarde informale: să ai rezultatele pe care le promiți, să termini la timp, calitatea să fie cel puțin peste media pieței, să comunici eficient, să devii generator de opinie pe domeniul tau, etc.
  3. Standarde „emoționale”: să ai atitudine de învingător, să te recunoască oricine drept un om integru, relaxat, cu păreri clare și ușor comunicabile, să convingi în primele 2-3 minute de calitatea ta profesională, să obții recomandări fără a le solicita, etc.

Mă opresc aici, înainte ca lucrurile să devină mai stufoase de-atât. Oricum, am făcut pace din nou cu dragul de „profesionist”, după toată această călătorie printre înțelesuri practice. Mi-am dat seama că nu mă deranja aproape nimic la acest cuvânt, ci la un văr de-al lui din limbajul vorbit, proaspăt venit de la țară și oprit prin cafenelele marilor centre de afaceri: „profi”.

Vărul „profi” arată precum „profesionist”, se comportă ca și cum ar fi el și speră să beneficieze de aceeați recunoaștere. Numai că n-are nimic din cele 3 înțelesuri. Doar le mimează. La fel și cu majoritatea oamenilor de afaceri români, victime nefericite ale crizei.

Sunt curios, ați întâlnit în ultima vreme profesionisti? Dar din cei care arată „profi”?

(articol publicat in VoxPublica)

coaching la pliculet (4)

Mihai Stănescu 16 Comentarii

Am intalnit o sumedenie de oameni care iti pot spune intr-o secunda cum arata succesul lor. Putini insa isi dedica timpul si energia pentru a construi un parcurs, o cale practica de a isi atinge realizarea propusa. De aici, extrag poate cea mai realista intrebare din seria pliculetelor:

Ai un plan sa-ti atingi succesul sau e doar o dorinta?

Dintre raspunsurile care mi-au ramas in minte (nu sunt neaparat pozitive…):

  • Nu-mi trebuie un plan, ceilalti imi indeplinesc dorintele;
  • Am un plan care incepe de indata ce am 10 000 de euro;
  • In fiecare dimineata fac un mic pas;
  • Am un plan la care lucrez acum;
  • Succesul asta e chiar planul catre el, sa stii!;
  • Planul s-a schimbat de cateva ori in ultimii ani…;
  • Te sun dupa ce am un plan sau il facem impreuna? 🙂

Tu ai un raspuns? Hai sa-l auzim!

Lideri obositi?

Mihai Stănescu 3 Comentarii

Ieri am primit pe E-mail un proverb chinezesc, de la unul dintre cei mai buni prieteni pe care îi am. Care proverb zice așa: “Cel care toata ziua e activ ca o albină, e puternic ca un taur, muncește precum un cal și seara se-ntoarce acasă rupt de oboseală precum un câine, ar trebui să consulte un veterinar, căci e foarte probabil să fie un bou!” (Chang Ying Yue)

Bine-inteles, l-am invitat pe Valentin la un pahar de vin, să ne râdem împreună de spiritul buclucaș al batrânului înțelept. Însă același proverb mi-a adus aminte de o întâmplare relativ recentă:

Acum aproape 2 luni am primit un telefon de la un director de companie. Pe un ton autentic îngrijorat, mi-a mărturisit că partenerul lui, care este și directorul financiar al companiei, n-a mai plecat de la birou de 2 zile, supraviețiund cu ajutorul sendvișurilor și-a cafelei de la automat. Îl știam pe om, după mine este unul dintre financiarii brilianți ai țării. Sharp, vizionar, agregat în jurul unor competențe clare de management, cu rezultate recunoscute pe deplin la București, Viena si Londra.

Stabilim rapid o întâlnire, trec câteva zile și ne vedem: Ioan (cel care m-a sunat), Sorin (finanțistul) și cu mine, în jurul unei masuțe, la cantina firmei cu pricina. Da, la cantină. Sălile de întâlniri erau ocupate toate și rezervate cu câteva săptămâni înainte. După o scurtă introducere, Ioan se retrage elegant și începem să evaluăm mărimea, puterea și numărul de colți ai balaurului care îl subjugase pe Sorin.

Așa aflu că trebuie să trimită 5 rapoarte financiare la șeful direct, să inchidă activitatea lunară, să implementeze nu-știu-ce-sistem informatic, să egalizeze cifrăraia in celelalte 2 sisteme deja implementate, să… să… Îl opresc, înainte de a mă pierde complet și îl întreb, candid, unde vrea să ajungă povestindu-mi toate astea. Râde surprins și își promite ca săptămâna următoare să plece in concediu. Așa a și făcut.

De ce e nevoie să ne consumăm in asemenea hal, deși meritele ne sunt recunoscute? Și mai ales, de ce e nevoie să generăm atâta oboseală, în drumul către succes? Cred că românii mai au de învățat multe la capitolul “echilibrarea vieții”…

(articol publicat pe VoxPublica)

I’m not a player, nor a spectator!

Mihai Stănescu 6 Comentarii

In mediile antreprenoriale in care ma invart, ma intalnesc de multe ori cu oameni care sunt implicati pana deasupra capului in proiectele proprii. Pasionati, gata de aproape orice sacrificiu pentru a invinge, apti si dornici de performanta. Playeri. De partea cealalta se afla spectatorii. Cei care se uita cu admiratie si nadejde.



 




M-am intalnit recent cu unul dintre ei. Discutie activa, pornita de la o idee „geniala” de colaborare (nu-s ironic, doar incerc sa limitez uzajul acestui cuvant). Hartie, pix –> scheme de dezvoltare a unei afaceri pornita din aproape-nimic, cu predictii de rezultate mi-nu-na-te. Zambete satisfacute, garantii emotionate ale sigurantei succesului – servite printre cafele si ape plate. De felul meu, sunt un tip cre se entuziasmeaza mai greu, in special in cazurile in care detectez o absenta de structura, bine compensata de sute de actiuni „relativ ok” pe centimetrul patrat. Bine-inteles, aceasta atitudine rezervata a fost detectata de partenerul meu de discutie in minutul 35, cand am centrat surprinzator in careul planurilor lui de a cuceri piata din Romania …si l-am prins in offside! Afacerea cea minunata avea un mare defect: nimeni nu vindea nimic, serviciul oferit se presupunea ca e atat de bun incat va fi cumparat instantaneu de cel putin primele 40 de companii de succes din tara noastra draga.


Punctul central al acestui post nu e nici ideea in sine, nici planificarea relativ defectuoasa. Ci reactia fost-viitorului meu partener: „C’mooon! You have to feel it and take the risk! Are you a player or what??”


Fac si eu precum ardelenii: daca ii ziceam ca sunt (cum isi dorea el), trebuia sa ii si arat. Daca ii ziceam ca nu-s (cum simteam eu in cazul asta), deveneam un partener imposibil, no-fun, pasiv si sortit unei scalde infinite in necunoscut. Grea dilema…


Azi dimineata am gasit raspunsul! Nu e „genial”, dar il simt foarte adevarat pentru mine. Si e general valabil, ne-contand daca ceilalti au nevoie de mine ca player sau spectator:


 


„I’m not a player, nor a bystander. 


I’m a coach!”


							

					

	






	

				
							
		

			


				
coaching la pliculet (3)


								

					   Mihai Stănescu				5 Comentarii
				
				
				

							


						


				
Ieri discutam cu un bun prieten despre cum ne blocam singuri intr-un detaliu. Care detaliu are o evolutie foarte interesanta: de la aproape insignifiant pana la centrul atentiei noastre.


Asa ca va ofer inca o intrebare foarte relevanta, cel putin pentru mine:


puppets of you


La ce esti pregatit sa renunti acum 


ca sa obtii ceea ce iti doresti cu adevarat?


Cateva raspunsuri pe care le-am primit eu:


    

  • La certitudinea financiara a salariului
    • 

  • La automobil (merg cu pejosul/metroul)
    • 

  • La statul la TV
    • 

  • La ceea ce cred toti despre mine (that was a tough one!)
    • 

  • La timpul meu cu mine (voia un copil!)
    • 

  • La castigurile astea, pe termen scurt
    • 

  • La sprijinul parintilor
    • 

  • La 2 vacante
    • 



Voi ce raspunsuri aveti?


							

					

	






	

				
							
		

			


				
Cei 4 stalpi ai schimbarii


								

					   Mihai Stănescu				6 Comentarii
				
				
				

							


						


				
Toată lumea vorbește despre schimbare în ultima vreme. Iar majoritatea „vorbăreților” au multe idei, le prezintă în discursuri care-mai-de-care mai atrăgătoare, folosind exemple exotice sau inventate pe loc (ador utilizarea genunchilor în a genera soluții strălucite de business, v-am spus?). Schimbarea este recunoscută și devine un proces fără de care noi (oamenii de business, ba chiar și românii ca popor!) riscăm sa alunecăm în neantul istoriei, fără vreo posibilitate de a mai reveni.


Nu mă înțelegeți greșit, schimbarea este și va rămâne singura constantă a vieților noastre. Cred cu tărie asta și practic fervent schimbarea, cu fiecare contact profesional pe care îl am. Însă am ajuns să mă întreb cum putem să punem problema mai bine, cum putem să gestionăm schimbarea astfel încât să dea rezultate durabile, pe termen lung.


Astfel, am ajuns la 4 întrebări pe care le consider fundamentale. Vi le prezint aici, însoțite de 4 exemple reale de evitare a acestor întrebări, cu rol de ilustrare:


    

    Ce anume se schimbă?
    



Zilele trecute am fost contactat telefonic de un reprezentant al unei corporații. Pe nerăsuflate, mi-a descris un proces de management al schimbării: pași, nivele, atribuții, responsabilități, dead-line-uri, etc. Impresionat de debitul verbal al acestuia, nu l-am oprit in primul minut al discursului, însă deja din al doilea îmi răsărise o întrebare în minte. Recte, întrebarea de mai sus!


După alte 2-3 minute, ne-a fost amândorura clar că schimbarea nu avea un obiectiv de business clar și bine atașat minunatului proces în care managerii deja se avântaseră. Existau în schimb o mulțime de oportunități, o altă mulțime de probleme (ador și cuvântul ăsta, definitor pentru România-care-se-devalorizează-singură!) și o a treia mulțime de scopuri care erau de ne-cuprins în acel proces de schimbare.


    

    Ce va fi diferit după ce schimbarea propusă ia sfârșit?
    



Acum aproximativ un an am susținut un workshop pe același subiect: managementul schimbării. Workshop ce a început foarte amuzant pentru mine, cel puțin. Cei 50 de manageri ai organizației-client au răspuns în cor întrebării de mai sus, cu „Păăii, credeam că Dvs. ne spuneți asta, aici!”.


De cele mai multe ori, decizia schimbării se ia la un nivel atât de înalt, încât nimeni nu știe exact cum vor fi afectați oamenii de rând. Rezultă 2 categorii de frustrați: liderii și cei care îi urmează. Adică toată lumea. La nivelul României, această situație apare de cele mai multe ori – evident – în relația dintre Guvern și oamenii care îi dau bani acestuia.


    

    Ce se păstrează neschimbat?
    



Am întânit o mulțime de adepți entuziaști ai ideii de schimbare. Numai săptămâna trecută, am avut ocazia să aud de vreo 20 de ori la TV sublima frază „România necesită o schimbare fundamentală”. Și credeți-mă pe cuvânt, deschid televizorul rar! Aici îi dau ca exemplu pe toți cei care au sau speră la vreun beneficiu de pe urma clasei politice românești. Și pe rudele lor, con-sangvine sau simbolic-coloristice. Înțeleg ‘mnealor la cine mă refer!


Puțini se gândesc însă că schimbarea e un proces inerent costisitor. Care trebuie gestionat – mai ales în Balcani – cu un tabel de cheltuieli ținut la zi. Iar costurile scad când se păstrează lucrurile care funcționează optim. De exemplu, nu știu cine a fost „managerul” care a decis dizolvarea Codului Comercial în Codul Civil, atunci când a decis-o. În cele mai multe discuții privind cadrul larg al pieții locale de afaceri, ajung să aud că aceasta decizie a dereglat complet și pe termen lung dezvoltarea inițiativei private în România.


    

    Cine și ce pierde în această schimbare?
    



La o ședință de antrenament de afaceri (da, acesta este traducerea ocupației mele de zi cu zi, „business coaching”!) am pus întrebarea-pilon într-o situație în care primisem deja un răspuns la ea. Recunosc, am adaugat un „ȘI” la început. Ce credeți că s-a întâmplat? Persoana respectivă a înțeles fără prea multe cuvinte că e nevoie să își asume pierderile inerente. Și-a fost mai bine, pentru el.


Schimbarea nu începe cu situația nouă și dorită. Ba dimpotrivă, de cele mai multe ori e nevoie să renunțăm la prezentul „călduț”. Așa că putem spune că schimbarea începe cu sfârșiturile, cu încetarea acțiunilor care ne-au adus în nevoie de ea.


Și pentru că tot pomenesc de „sfârșituri”, mă voi opri aici. Nu înainte de a vă spune că aproape 90% din comunicare ține de a asculta. De aceea am formulat aceste întrebări:


    

  1. Ce anume se schimbă?
    2. 

  2. Ce va fi diferit după ce schimbarea propusă ia sfârșit?
    3. 

  3. Ce se păstrează neschimbat?
    4. 

  4. Cine și ce pierde în această schimbare?
    5. 



Voi aveți răspunsuri, pentru afacerea voastră, pentru viața personală, pentru România?


(articol publicat pe VoxPublica)