In mediile antreprenoriale in care ma invart, ma intalnesc de multe ori cu oameni care sunt implicati pana deasupra capului in proiectele proprii. Pasionati, gata de aproape orice sacrificiu pentru a invinge, apti si dornici de performanta. Playeri. De partea cealalta se afla spectatorii. Cei care se uita cu admiratie si nadejde.
M-am intalnit recent cu unul dintre ei. Discutie activa, pornita de la o idee „geniala” de colaborare (nu-s ironic, doar incerc sa limitez uzajul acestui cuvant). Hartie, pix –> scheme de dezvoltare a unei afaceri pornita din aproape-nimic, cu predictii de rezultate mi-nu-na-te. Zambete satisfacute, garantii emotionate ale sigurantei succesului – servite printre cafele si ape plate. De felul meu, sunt un tip cre se entuziasmeaza mai greu, in special in cazurile in care detectez o absenta de structura, bine compensata de sute de actiuni „relativ ok” pe centimetrul patrat. Bine-inteles, aceasta atitudine rezervata a fost detectata de partenerul meu de discutie in minutul 35, cand am centrat surprinzator in careul planurilor lui de a cuceri piata din Romania …si l-am prins in offside! Afacerea cea minunata avea un mare defect: nimeni nu vindea nimic, serviciul oferit se presupunea ca e atat de bun incat va fi cumparat instantaneu de cel putin primele 40 de companii de succes din tara noastra draga.
Punctul central al acestui post nu e nici ideea in sine, nici planificarea relativ defectuoasa. Ci reactia fost-viitorului meu partener: „C’mooon! You have to feel it and take the risk! Are you a player or what??”
Fac si eu precum ardelenii: daca ii ziceam ca sunt (cum isi dorea el), trebuia sa ii si arat. Daca ii ziceam ca nu-s (cum simteam eu in cazul asta), deveneam un partener imposibil, no-fun, pasiv si sortit unei scalde infinite in necunoscut. Grea dilema…
Azi dimineata am gasit raspunsul! Nu e „genial”, dar il simt foarte adevarat pentru mine. Si e general valabil, ne-contand daca ceilalti au nevoie de mine ca player sau spectator: